Recenzie – Vânătorii de zmeie de Khaled Hosseini

Autor: Khaled Hosseini

Număr de pagini: 408

Editura: NICULESCU

Anul apariției: 2020

„În Kabul, frica domnește peste tot, pe străzi, pe stadi­oane, în piețe, face parte din viața noastră de aici, Amir aga. Zilele trecute, am însoțit-o pe Farzana jan la bazar să cumpere niște cartofi și naan. L-a întrebat pe vân­zător cât costă cartofii, dar el n-a auzit-o, cred că era tare de o ureche. Așa că ea a întrebat mai tare și, din senin, un tânăr taliban s-a repezit și a lovit-o cu un băț peste picioare. A lovit-o atât de tare încât a căzut jos. Țipa la ea și o blestema, spunând că Ministerul Viciului și al Virtuții nu le permite femeilor să vorbească tare. Câteva zile bune a avut o vânătaie mare, roșie, pe piciorul lovit. Și eu ce altceva puteam să fac, decât să stau și să mă uit cum soția mea este bătută? Dacă m-aș fi luptat, câinele ăla ar fi băgat bucuros un glonț în mine, fără să clipească! Și atunci ce s-ar fi ales de Sohrab al meu?”

Eu, care citesc în fiecare zi, l-am descoperit pe Khaled Hosseini doar anul acesta. Vă vine să credeți? Chiar dacă auzisem de el în online, despre cărțile pe care le-a scris și despre subiectele dureroase, de impact, pe care le abordează, nu am zis niciodată „Vreau neapărat cartea asta. ” sau „Vreau neapărat cărțile lui.”. Asta până în 2021. Mai exact luna trecută, când dădusem peste Vânătorii de zmeie și-i citisem descrierea. Descriere care, sincer vă spun, a ajutat la instalarea unei curiozități pe care nici măcar nu o pot descriere. În plus, numele Amir este special pentru mine. Ascunde o poveste cu o însemnătate aparte.

Și uite așa, dintr-o lectură despre care inițial nu știam aproape nimic, Vânătorii de zmeie s-a transformat într-o carte de suflet. O carte pe care aș recomanda-o tuturor, indiferent de ce gen literar vă place. Eu citesc nonficțiune în mod obișnuit, dar acest volum de carte, ei bine, a fost exact ceea ce aveam nevoie pentru a-mi dori cu ardoare să parcurg și alte cărți scrise de Hosseini. Nu știu dacă următoarea pe listă va fi Și munții au ecou sau Splendida cetate a celor o mie de sori. Mă voi decide, cel mai probabil, pe moment.

Acum să vă spun câte ceva despre carte. Poate deja ați citit-o și vreți să vă reamintiți ce v-a plăcut atât de mult. Sau poate sunteți ca mine și abia îl descoperiți pe Hosseini și scriitura lui. Oricare dintre aceste variante e valabilă, important este să îl apreciem pe Hosseini. Este cu adevărat o persoană care reflectă trista realitate a orașelor aflate sub stăpânirea islamiștilor. Și nu orice islamiști (musulmani care caută pace și, pe cât posibil, încearcă să transmită asta mai departe), ci aceia care, considerând că așa este potrivit, aleg să ucidă în numele lui Allah.

În carte este vorba despre un personaj, Amir, care m-a enervat la culme în primele 100 și ceva de pagini. Un personaj care a dat dovadă de respect, dar totodată a folosit imaginea tatălui său pentru a crește în ochii celorlalți. Și tot în acest peisaj apare și Hassan – cel alături de care Amir își petrece întreaga copilărie, până la un anumit punct. Acest personaj, Amir, a fost de neînțeles la început. Dar nu vreau să spun prea multe despre asta, deoarece ceea ce autorul scrie poate fi foarte adevărat. Și este, de fapt. Oricât de multe s-ar întâmpla în lume, oricâți talibani și-ar pune amprenta asupra Kabulului, copii precum Amir vor exista. El este, inițial, enervant, mi se pare că profita și îl privea pe Hassan ca fiind inferior lui. Doar servitorul lui, după cum se și exprimă. Cu toate acestea, Aleluia, își revine. Se maturizează.

Comportamentul lui, însă, îl pun pe seama atitudinii tatălui său față de el. Baba, făcea ce făcea, și parcă tot nemulțumit de el era. Cert este că ținea la acesta și nutrea dragostea pe care orice tată o nutrește pentru copiii lui. Iar aceeași dragoste era revărsată și asupra lui Hassan.

Pe parcurs, lucrurile devin foarte interesante. Am fost uimită să aflu în ce umbră se află Kabulul, chiar dacă sunt la curent cu tot ceea ce se întâmplă în prezent. Trecutul se pare că, totuși, este și prezentul de astăzi. Talibani care trag cu arma. Care ucid, fără să stea pe gânduri. O privire doar să le arunci și ești una cu pământul. Și doar femeie să nu fii că riști să fii împușcată în fața bărbatului tău, dacă cumva îndrăznești să ridici tonul vocii. Lucrurile acestea sunt cât se poate de reale. Dar oare de ce par atât de desprinse de realitate? Doar când mă gândesc mă trec fiorii. Și nu-i deloc un sentiment plăcut. Astfel de acțiuni au existat și vor mai exista. Talibanii încă au putere, iar cei mai „deștepți” și strategici se vor alătura acestora de frică.

În Vânătorii de zmeie, Hosseini ne oferă o imagine completă a Kabulului, conturând în același timp traseul pe care Amir îl urmează în viață. Cum trece, împreună cu tatăl său granițele, pentru a ajunge în America. Cum încearcă să se integreze. Nu pentru că ar vrea neapărat, ci pentru simplul fapt că nu are de ales. A fost un noroc că a avut această șansă. La fel sunt și cei din prezent în viața reală – norocoși dacă reușesc să evadeze. Să scape de iadul care se dezlănțuie peste țările lipsite de putere.

Adunați cu toții în sufragerie, în așteptarea răsăritului de soare, habar nu aveam, nici unul dintre noi, că un mod de viață se sfârșește. Modul nostru de viață. Sfârșitul, sfârșitul oficial, avea să vină abia în aprilie 1978, odată cu lovitura de stat comunistă, și apoi în decembrie 1979, când tancurile rusești începeau să-și rostogolească șenilele pe aceleași străzi pe care mă jucam cu Hassan și să aducă moartea Afganistanului așa cum îl știam și să marcheze începutul unei ere noi, de vărsări de sânge, care încă mai continuă.

Amir evoluează. Devine o altă persoană și asta chiar îmi place. Devine responsabil și învață ce este important în viață. Și odată cu aceste realizări, atât interioare, cât și exterioare ale lui, am început să-l simpatizez. Cu toate acestea, nu-l voi înțelege niciodată pe deplin. Nici nu-mi doresc asta. Pentru că a înțelege un cetățean din Kabul înseamnă a trece prin aceleași experiențe prin care el a trecut.  Frica domnește aici. Ia eu, mă consider una dintre cele mai norocoase persoane, chiar dacă nimic nu este perfect în sistemul de conducere. Cred că fiecare ar trebui să avem un moment de recunoștință, ieșind din globul nostru de cristal și privind lung la ceea ce se petrece în lume.

Cu alte cuvine, mai puține decât mai sus, Vânătorii de zmeie este o capodoperă literară. Este o lectură plină de emoții. O poveste pe care o digeri greu, care te izbește, te răscolește și te duce pe toate căile posibile. Spre un Afganistan modern. Spre un loc în care câteva minute par ore. M-am întristat, desigur, dar cred că aceasta este menirea cărții. De a ne face să conștientizăm că nuanțele de gri în locul în care suntem, sunt, de fapt, chiar roz. Teroarea, tristețea, agonia și terorismul sunt în altă parte. În orașe în care mor suflete nevinovate. În țări în care trebuie să fii precaut dacă vrei să te mai bucuri o vreme de ceea ce ai. Cu toate că într-un astfel de loc, moartea poate fi o alinare, ci nu o pedeapsă.

Citește și RANGE: De ce triumfă generaliștii într-o lume specializată de David Epstein – Recenzie.

Dacă sunteți pregătiți să descoperiți stilul de scriere a lui Hosseini, vă recomand cu căldură să începeți cu Vânătorii de zmeie. Este una dintre cele mai emoționante lecturi parcurse de mine în ultima vreme. O capodoperă pe care n-ai cum să o lași din mână.

Vă invit să urmăriți transformarea lui Amir. Să treceți alături de el prin toate încercările și să asistați la povestea vieții lui – de când este mic, până în momentul în care își ia viața în propriile mâini, construindu-și ceea ce este mai de preț: o familie!

Cu această ocazie, mulțumesc și Editurii Niculescu pentru șansa de a citi această minunăție. Pentru șansa de a mă delecta cu o lectură de calitate. Pe cât de emoționantă, pe atât de dureroasă și de pătrunzătoare. Hosseini are ceva aparte care te face să-ți dorești să te afli oriunde, doar în Kabul nu.

Khaled Hosseini este unul dintre cei mai citiți și iubiți scriitori din lume, cu vânzări de peste 39 de milioane de cărți la nivel mondial. În 2013 i-a apărut al treilea roman, Și munții au ecou. Cele două romane publicate anterior – Vânătorii de zmeie și Splendida cetate a celor o mie de sori – au fost traduse în 57 de limbi și publicate în 70 de țări. În 2006, a fost numit Ambasador al Bunăvoinței din partea UNHCR, Agenția ONU pentru Refugiați.

De asemenea, este fondatorul Fundației Khaled Hosseini. Mai multe informații puteți găsi pe site-urile: www.khaledhosseini.com și www.khaledhosseinifoundation.org.

Voi ați citit Vânătorii de zmeie sau alte cărți de la Hosseini? Luna viitoare ajung și la Splendida cetate a celor o mie de sori sau la Și munții au ecou. Încă nu știu ce voi citi, dar vă voi ține la curent pe Instagram – unde postez zilnic ce mai citesc, cărțile pe care le-am primit și cumpărat, noutățile literare pe care mi le doresc etc.